În cele ce urmează vă voi vorbi despte cel mai bun serial SF al tuturor timpurilor, Firefly și despre cel mai bun film SF al tuturor timpurilor, Serenity.

Pe bune, Serenity chiar a primit titlul de cel mai bun film științifico fantastic al tuturor timpurilor într-un sondaj realizat de revista SFX în urmă cu 5 ani. Ca orice fan înrăit al SF-urilor, reacția mea la auzul acestei vești a fost: WTF? Oamenii ăștia nu au auzit de Star Wars?!

La vremea respectivă încă mai catalogam Star Wars ca fiind SF (e de fapt fantasy în proporție de 90%).

Așa că, imediat după ce Serenity a fost catalogat ca fiind cel mai bun SF al tuturor timpurilor, deși nu auzisem de el, am decis să îl văd. Iar reacția la finalul filmului a fost: WTF? Ce a vrut filmul ăsta de la viața mea?

Ca să fi înțeles povestea din Serenity ar fi trebuit să văd mai întâi serialul Firefly. Pentru că, tehnic vorbind, Serenity, deși este o producție cinematografică, este de fapt ultimul episod al lui Firefly. Ultim episod de care nu a avut parte la televizor, căci serialul a fost zburat din grilă pe undeva prin 2003 după doar 11 episoade difuzate (au fost filmate de fapt 14 episoade lansate ulterior pe DVD).

Înainte de toate trebuie să vă spun că nu mă dau în vânt după westernuri. Mi se par plictisitoare și ridicole, iar faptul că MGM a fost cu un picior în groapă la un moment dat arată că nu sunt singurul care gândește așa.

Firefly este un SF western.

SF-urile western sunt fie foarte bune (ca de exemplu Star Wars), fie înfricoșător de proaste (ca de exemplu The Wild Wild West-ul lui Will Smith).

Din fericire pentru umanitate, Firefly face parte din prima categorie în ciuda unui episod-pilot extrem de plictisitor.

Episodul pilot, lung de vreo oră și jumătate, l-am văzut acum vreo doi ani. Nu am putut să îl urmăresc până la capăt nici până în ziua de azi.

În urmă cu vreo trei săptămâni mi-am adus aminte de Firefly și de laudele care i-au fost aduse în toți anii care au trecut de la scoaterea sa din grilă. Deși ideea de western îmi repugnă, am zis să îi dau o șansă. Așa că m-am apucat de el. Desigur, de la episodul al doilea (cine mai avea răbdare să vadă episodul pilot?).

Pe scurt povestea este despre niște contrabandiști spațiali (un fel de Han Solo… doar că mai mulți) într-un sistem solar îndepărtat, la câțiva ani după un război civil (spațial la rându-i) care face o trimitere voită la războiul civil american. Contrabandiștii trăiau pe nava Serenity din Clasa Firefly, de unde și numele serialului și al filmului ce i-a urmat. Pe lângă contrabandiști, nava mai găzduiește o prostituată de lux, un doctor și sora acestia recent salvată din laboratoarele în care guvernul (the bad guys) făcuse experimente pe creierul ei. Desigur, guvernul își vrea cobaiul înapoi și de aici încep tot felul de încurcături.

Ok, știu, personajele sunt stereotipice, iar povestea este plină de clișee, iar combinația SF/western are un uriaș potențial de ridicol.

Și totuși, de ce reușește Firefly să fie un serial bun?

Pentru că e amuzant și dramatic în același timp. Pentru că personajele nu sunt plate și reușesc să se transforme pe parcursul poveștii. Fiecare membru al echipajului navei Serenity are în spate un trecut interesant pe care vrei să il afli.

Actorii joacă bine, regia este excelentă, iar efectele speciale sunt foarte avansate pentru un serial din 2002.

Desigur, are și câteva episoade mai proaste, însă per ansamblu este unul dintre cele mai bune seriale SF făcute vreodată (ok, nu e cel mai bun, așa cum am scris în prima frază a acestei postări).

Mă rog, opinia publică spune că Battlestar Galactica (ăsta nou, nu cel din anii 70) este cel mai bun serial științifico fantastic al tuturor timpurilor. Se bate pentru acest titlu cu Star Trek The Next Generation (ăla cu Picard).

Însă Battlestar Galactica, cu toată grandoarea pe care o are în poveste și realizare, este un serial deprimant și obositor. Firefly este palpitant și plin de aventură. Ca Star Wars. Battlestar Galactiva este palpitant și plin de moarte, trădare, boală și frică. Ca Tăcerea Mieilor sau Se7en.

Știți cu ce seamănă Battlestar Galactica?

Cu Serenity.

Am revăzut Serenity astăzi, la doar câteva ore după ce am văzut ultimul episod din Firefly.

După cele 14 episodade star-wars-like ale lui Firefly, Serenity este ca o cheie franceză peste degete. În primul sfert de oră al filmului people are dying fast and furious. Fata cea nebună are un ac băgat în creier. Un nene de la guvern îi taie pe oameni cu sabia. Niște băieți foarte urâți canibalizează un sat întreg.

În Serenity parcă toate personajele din Firefly au luat etnobotanice.

În serial membrii echipajului navei se certau destul de tare. În film mai-mai să se omoare între ei. În serial guvernul făcea tot felul de chestii nasoale. În film guvernul aproape că recurge la genocid ca să își atingă țelul.

Chiar și fata nebună este mai nebună în film.

Dacă voiam moarte și întuneric mă uitam la Battlestar Galactica.

Nu spun că Serenity este un film prost. Ba din contră, este un SF excelent, însă caracterul personajelor și modul în care este spusă povestea se îndepărtează poate prea mult de serial.

Firefly a fost scos din grilă din cauza audiențelor proaste. DVD-urile cu cele 14 episoade s-au vândut însă foarte bine. Așa le-a venit celor de la Universal ideea să facă Serenity. Filmul a avut un buget de 39 de milioane de dolari, însă încasări în cinematografe de doar 38.8 milioane. Abia după lansarea DVD-ului au putut să își recupereze bugetul. Cât despre profit, nu prea a fost.

Probabil că meritau mai mult. Măcar serialul.

De fapt, într-o lume în care Sex and The City a avut șase sezoane și două filme, într-o lume în care există seriale jenante precum Terra Nova sau Falling Skies, iar HBO face seriale despre cai, într-o lume în care Big Bang Theory contină chiar dacă nu mai e amuzant de două sezoane, într-o lume în care serialele Spartacus și decorurile sale de carton sunt mai apreciate decât Roma… ei bine, într-o astfel de lume, sunt sigur că Firefly ar fi meritat mai mult.

Gata? Asta a fost? Își ia jucăriile și pleacă? Nici nu îmi dau seama dacă este o dovadă de lașitate sau, din contră, un gest de bărbăție. Cred totuși că e un gest de lașitate. Bărbăție ar fi fost să-și recunoască greșelile pe care le-a făcut față de fanii Star Wars. Nici nu știu dacă Lucas realizează că greșeala cea mai mare pe care a făcut-o nu a fost nici pe departe realizarea noii trilogii. Nu. Marea sa greșeală a fost alterarea trilogiei originale Star Wars.

Ok, George, înțeleg, cele trei filme Star Wars dintre 1999 și 2005 au fost proaste. N-ai mai avut inspirație. N-ai ce-i face. Însă fanii Star Wars s-au întors cu adevărat împotriva ta în momentul în care te-ai apucat să lansezi edițiile speciale ale vechilor filme Star Wars. Și te-au urât și mai tare în momentul în care ai făcut tot ce ți-a stat în putință ca să scoți edițiile originale de pe piață.

Ei bine George, cu tot efortul tău de-ați ascunde propria creație, am reușit să fac rost de ediția originală și neaterată a primului Star Wars. Dacă știi unde s-o cauți, o găsești.

În ediția originală a Star Wars imaginea nu este curată ca lacrima așa cum e în edițiile remasterizate, ci are acele mici puncte negre care apar din cauza prafului și imperfecțiunilor peliculei. În ediția originală titlul filmului nu este Star Wars Episode IV: A New Hope, ci simplu, Star Wars. În ediția originală, Han Solo trage primul în Greedo în scena asta:

În noile ediții ale filmului ai modificat imaginea astfel încât Greedo să tragă primul, iar Han să tragă doar ca un răspuns la focul lui Greedo, spunându-ne că versiunea originală dă un exemplu negativ copiilor. În ediția originală, unele efecte speciale nu sunt finisate, culorile nu sunt atât de vii, unele umbre nu cad cum trebuie, dar cu toate defectele astea, filmul este al naibii de bun. Desigur, micile modificări pe care le-ai adus vechii trilogii nu modifică știrbesc valoarea acesteia, însă îi adaugă o doză de kitch. La fel ca biserica aia din secolul XIII din Buzău căreia i-au pus termopane.

Nu mai zic de asta:

Sau asta:

Așa că George, dacă ai fi lăsat vechile tale filme în pace, probabil că azi nu ar fi fost nevoie să te retragi.

Nici eu nu puteam s-o spun mai bune decât japonezul ăla (care, by the way, avea o colecţie impresionantă de anime). La ce ne trebuie nouă prietene care nu sunt în stare să ne înţeleagă pasiunile? Şi chiar dacă am reuşi să le cucerim (punându-le ceva în suc când sunt la baie) s-ar ajunge la discuţii de genul:

- Dragule, ştiu că îţi plac filmele…
- Nu-mi plac filmele, ci doar admir valoarea estetică a anumitor producţii cinematografice, însă recunosc inutilitatea întregii cinematografii, care până la urmă nu este nimic altceva decât o iluzie care nu ne ajută cu nimic în viaţă. Din comtră, denaturează percepţia noastră asupra lumii.
- Oook, cum zici tu. Totuşi, hai să ne uităm la un film.
- Da, hai să vedem scurt-metraje pe Short of the Week.
- Doar ştii că nu mă omor după scurt-metraje…
- Hai să ne uităm atunci la Valhalla Rising.
- Dar l-ai mai văzut de patru ori. Hai să ne uităm mai bine la J. Edgar. Pare destul de inteligent şi este regizat de Clint Eastwood.
- Are notă mică pe IMDB…
- Tu şi obsesia pentru IMDB. Ce contează părerea altora despre film?

Şi de aici ar porni o ceartă obositoare fără rezultat.

Dar, ca să ajungi la o asemena discuţie, trebuie mai întâi să o cucereşti, iar, vorba japonezului, cucerirea unei fete este mare bătaie de cap. Cel puţin pentru ăştia ca mine sau ca japonezul ăla. Pentru că întotdeauna fetelor drăguţe le plac băieţi mult mai şmecheri decât noi. Uite o fată drăguţă. Ce? Îi mai face curte un băiat? E grafician la Google şi solist în propria trupă rock? Mhmm… cred totuşi că am o şansă, mai ales că o pot cuceri cu colecţia mea de pahare de la Coca Cola. Mă rog, deocamdată nu am decât două pahare, dar într-o zi poate că le voi avea pe toate şase.

În lipsa unei prietene mi-am putut majoritatea obiectivelor majore în viaţă:

- Am citit o carte de benzi desenate.

- Am văzut cele mai bune 50 de SF-uri din topul IMDB.

- Am învăţat să modific baza de date a jocurilor FIFA (asta acum câţiva ani buni).

- Am citit toate cărţile Star Wars în limba română.

- Am văzut Apocalypse Now de 7 ori, Blade Runner de 8 ori, Watchmen de 5 ori şi filmele Star Wars de peste 30 de ori.

- Am devenit moderatorul unui blog Star Wars pentru ca apoi să mă retrag în glorie (nu am mai scris pe acolo de vreo trei ani).

- Am învăţat şi uitat să folosesc Quark Xpress.

- Am învăţat să schimb piese din propriul calculator (dar desigur, nu am căpătat suficientă îndemânare cât să fac din computere o meserie bănoasă care să mă ajute să atrag gagici; una din fostele prezentatoare ale Observatorului ştie ce spun).

Toate acestea în timpul pe  care l-aş fi pierdut cu îmbrăţişări şi alte activităţi lipsite de sens.

Aşadar rezonez pe deplin cu înţelepciunea japoneză care stă la baza acelei avansate societăţi. Pentru mine cartea Mănâncă, Roagă-te, Iubeşte se rezumă doar la Mănâncă, Rogă-te (doar atunci când ai o problemă sau vrei să ţi se îndeplinească o dorinţă).

La Carrefour-ul din Ghencea, dacă nu cumperi nimic trebuie să ieși pe la case, nu pe la intrare. Însă asta înseamnă că trebuie să ocolești vreo 50 de metri! VREAU SĂ IES PE LA INTRARE! MOARTE LU’ CARREFOUR!

Unii vecini îmi încalcă dreptul la odihnă făcând o gălăgie infernală la ore total nepotrivite în momentul în care își renovează apartamentele. VREAU LINIȘTE! VREAU CA GĂLĂGIOȘII SĂ FIE DAȚI AFARĂ DIN BLOC!

AM MÂNCAT PREA MULĂ PLĂCINTĂ CU MERE. CER CA PLĂCINTELE CU MERE SĂ FIE MAI MICI. MOARTE PLĂCINTARILOR!

Dacă aceste nemulțumiri nu-mi vor fi rezolvate, voi construi o baricadă în lift… Și, da, sunt ultras stelist. Dacă nu mă credeți, vă poate spune familia Munteanu, cu care am fost la meciul dintre Steaua și ciprioții ăia (nu mai știu cum îi cheamă, căci am fost prea ocupat ca să mă bat cu jandarmii și cu copiii).

În 2002, când a apărut Minority Report, aveam 14 ani. Cred că l-am văzut prima oară undeva prin 2003-2004, cel mai probabil la PRO TV. În ochii unui puști de 15-16 ani Minority Report este un film cool. Are trei telepați care prevăd crimele înainte să se întâmple, are un perete uriaș cu touchscreen, are urmăriri cu mașini care circulă pe șosele verticale, are elicoptere ciudate fără elice și are chiar și holograme. Steven Spielberg știe să bage astfel de elemente sclipicioase în filmele sale astfel încât să atragă publicul tânăr.

Mergând și mai departe în trecutul meu ilustru, trebuie să menționez că Steven Spielberg a fost idolul copilăriei mele. Dezvoltasem o obsesie pentru Jurassic Park, pe care îl aveam pe casetă și pe care îl vedeam aproape zilnic. Aproape că învățasem pe de rost toate scenele și colecționam cu sfințenie abțibildurile cu dinozauri pe care le găseam în gumele brenduite cu titlul filmului.

Go to hell, Steven Spielberg! You’ve ruined my childhood!

Unde eram? A, da, Minority Report.

Mi-a plăcut la nebunie Minority Report când l-am văzut acum vreo 8-9 ani. Ar fi putut avea asupra mea același efect pe care l-a avut și Jurassic Park, doar că, în acea perioadă eram în etapa mea microbisto-pseudo-intelectuală. Adică interesele mele erau concentrate îndeosebi în jurul fotbalului, dar puteam urmări cu plăcere și un SF bun. Ca maneliștii care ascultă muzică house.

Așa că am văzut Minority Report, dar nu i-am acorcat prea multă atenție în continuare, chiar dacă în tot acești ani a rămas undeva stocat în colțul minții mele (get out of my head, Spielberg!).

În ultimii ani am văzut de mai multe ori frânturi din Minority Report, însă până azi nu am avut niciodată răbdare să îl revăd de la cap la coadă.

Azi însă, în timp ce moțăiam pe canapea la amiază, o voce de undeva din interiorul capului meu mi-a șoptit: “Minority Report”. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta. Nimeni în cameră. “Minority Report”, zise din nou vocea, de data aceasta suficient de tare cât so o recunosc. “Mi-ai promis că mă lași în pace! Nu exiști!”, i-am zis. “Exist în imaginația ta”…

… hai că am glumit. Nu a fost nici o voce. Mi-am adus aminte de Minority Report după ce am găsit chipul lui Tom Cruise într-o felie de pâine, altături de chipul lui Buddha. Întotdeauna am crezut că voi găsi prima oară chipul lui Iisus în pâine, dar iată că nu s-a întâmplat așa.

Ok, de ajuns cu blasfemiile. Să revenim la Minority Report pe care l-am revăzut astăzi și care a schimbat complet percepția mea față de acest film.

În primul rând Minority Report nu este un film pe care să îl vezi la 15-16 ani. Nu că ar avea un conținut prea ridicat de sex și violență, dar tratează unele probleme de care nu îți prea pasă când ești adolescent. Cum ar fi principiile întregului sistem de prevenire a crimelor.

Crimele erau prevenite cu ajutoriul a trei precogi (un fel de telepați capabili să vadă viitorul) care erau ținuți de autorități într-un fel de cuvă. În cuva respectivă aveau toate substanțele nutritive de care aveau nevoie, însă erau tot timpul sedați și erau practic niște legume care nu făceau nimic altceva decât să prevadă crime.

DILEMĂ MORALĂ: Cât de corect este să transformi trei oameni în legume sedate pentru a elimina aproape complet criminalitatea? Ei bine filmul răspune oarecum la întrebarea asta până la final. Vă voi lăsa pe voi să vedeți care este răspunsul, deși pe mine nu a reușit să mă convingă. Pentru că nu există un răspuns corect. Dacă îi ții captivi pe clarvăzători salvezi sute de viitoare victime ale crimelor, însă în același timp încalci drepturile celor trei. Minority Report se bazează pe povestirea omonimă a lui Philip K. Dick.

Dick a fost un maestru al dilemelor morale.

Și totuși, în film vedem la un moment dat că sistemul de previziuni nu este perfect și că în unele cazuri există posibilitatea ca autorul viitoarei crime să renunțe la actul de a ucide, chiar dacă în mintea lui este decis să omoare. Însă, în același timp ni se spune că odată cu demararea programului pilot de previziuni, nimeni nu a mai fost ucis în Washington. A, deci sistemul funcționează, cu toate că există riscul ca unii oameni să fie închiși pe nedrept.

DILEMĂ MORALĂ: Ce faci cu un sistem de previzionare a crimelor care nu este perfect, care riscă să pună sub acuzare oameni nevinovați (dar cu intenții criminale), dar care își atinge în cele din urmă obiectivul? Sau, mai pe scurt, scopul scuză mijloacele? Cum mai poți aplica prezumția de nevinovăție într-un astfel de sistem? Ei bine, nu poți. La finalul filmului, din cauza acestor potențiale erori programul este închis.

Mi se pare că s-a renunțat prea ușor la el. În loc să renunțe la un program care și-a atins scopul final, ar fi putut schimba sistemul de pedepse pentru criminali.

Care era scopul programului? Acela de a eradica viitoarele crime. Însă, dacă e să ne luăm după film, scopul programului era mai degrabă arestarea viitorilor criminali. Ceea ce este complet greșit. Căci revenim iarăși la problema prezumției de nevinovăție.

Nu era mai corect ca viitorii criminali să nu fie pedepsiți, dar totuși viitoarele crime să fie oprite? Adică telepații cu capacități precognitive puteau să vadă cu exactitate când și unde urma să aibă loc viitoarea crimă. Ar fi fost mai simplu ca o echipă de polițiști să se ducă la victimă și să îi spună: “Doamnă, mâine, la ora trei, urma să fiți ucisă de către un vecin. Vă vom oferi protecție”. Apoi s-ar fi dus la viitorul criminal și i-ar fi spus:”Domnule, nu știm dacă sunteți conștient sau nu, dar mâine la ora trei ați fi încercat să o ucideți pe vecina dumneavoastră. Veniți cu noi, vă vom interoga, vă vom face un test psihiatric, vă vom ține la secție până poimâine și vă vom elibera.” Apoi, dacă ar fi încercat în continuare să o omoare, telepații ar fi simțit din nou și l-ar fi chemat din nou la secție pe criminal și ar fi putut să îi impună potențialului criminal un ordin de restricție, sau ceva de genul. În felul acesta victimele supraviețuiau, iar criminalii nu erau arestați pentru niște crime pe care nu le săvârșiseră încă.

Dar un astfel de sistem ar fi necesitat ceva mai multă muncă din partea polițiștilor. Probabil că ălora din Minority Report le era lene.

Toate ca toate, mi-a plăcut Minority Report. Este un film spielbergian în toată regula și, în același timp, poate fi considerat un SF inteligent, măcar pentru întrebările pe care le ridică, dar cărora nu ar fi trebuit să încerce să le răspundă. Până nu citesc povestirea lui Dick nu știu dacă să dau sau nu vina pe scenariștii filmului.

Și, dacă tot am fost pe Calea Victoriei, am decis să mă plimb puțin și prin Bucureștiul Vechi, unde am găsit niște străduțe pur și simplu superbe în jurul Muzeului de Istorie. Pe lângă faptul că sunt frumoase, au și avantajul de a fi foarte slab circulate. Cum ar fi străduța care trece prin spatele Muzeului de Istorie, paralel cu Calea Victoriei. Probabil că sunt eu nebun, dar mi se pare cea mai frumoasă alee din București.

Aceeași alee, din sensul opus:

De fapt, per ansamblu, Centrul Vechi rămâne singura zonă interesantă din București și, cu toate că lumea mă înjură pentru asta, Bucureștiul Vechi mi se pare mai frumos chiar și decât centrul vechi al Brașovului. E doar o opinie. Nu dați cu pietre, că vă mușc de rotulă.

Și, cu ocazia periplului meu pe la Victoria am descoperit și minunatul bloc art deco Union care, spre surprinderea mea, e renovat și arată fantastic.

Nu credeam niciodată că voi fi vreodată atât de entuziasmat de mizeria asta de oraș…

Pasul numărul 1: Pregătește-te din timp!

Ai putea să îți construiești un bunker, dar pentru asta ai nevoie de teren și de echipamente scumpe de construcție. Și, în plus, why miss all the fun? Life it’s about struggle. Cu toții avem probleme în viața de zi cu zi, dar nu ne construim bunkere ca să fugim de ele. Ci le luăm fiecare zi în piept și o punem la pământ conștienți fiind că la un moment dat vom fi puși și noi la pământ. Definitiv. Situația nu va fi cu mult diferită după prăbușirea civilizației. Trebuie doar să te pregătești din timp cu câteva provizii. Nu foarte multe. Ci doar cât să supraviețuiești în primele zile.

Ai nevoie de următoarele:
- apă
- Bake Rolls cu aromă de sare (sunt atât de uscate și sărate încât nu cred că expiră vreodată)
- prune uscate (pentru desert)
- arme albe
- butelie de aragaz (nu pentru gătit; scopul ei va fi prezentat în cele ce urmează)
- pârlitor de porc
- benzină (nu pentru băgat în rezervorul mașinii) și sticle Coca Cola (sau Pepsi) de colecție

Fă-ți de acum proviziile și așteaptă dezastrul care va arunca umanitatea în haos.

Pasul numărul 2: Primele zile sunt cele mai grele

Sfârșitul civilizației nu trebuie să însemne doar tristețe și disperare. Hai să ne uităm puțin la criza economică prin care tocmai trecem. Știți care este sfatul cel mai des oferit de experții în economisire? Nu tăia din cheltuielile pentru distracție, căci riști să te îmbolnăvești psihic.

Ei bine, pentru ca trecerea la sălbăticia umană să fie mai ușoară, în primele zile după dezastrul ce va pune capăt orânduirii sociale, poți împleti distracția cu utilul.

După cum ți-am recomandat la primul pas, nu trebuie să îți faci prea multe provizii, căci, unu la mână, riști să devii o țintă vie dacă de dibuiește vreun hoț și, doi la mână, riști să devii leneș. Ca să-ți formezi mâna pentru supraviețuire, trebuie să pleci în căutare de provizii încă din prima zi.

Locuri în care găsești provizii:
- hipermarketuri
- supermarketuri
- restaurante fast-food
- farmacii

Locuri pe care trebuie să le eviți:
- magazinele Mic.Ro. Sunt mici și prost aprovizionate.
- magazinele de cartier. Jumătate din marfa de aici e expirată, iar cealaltă jumătate e pe cale să expire.
- farmaciile veterinare. Câinele tău e bolnav? Dacă nu e nimic contagios, mănâncă-l! (Dacă ai iepure cunosc câteva rețete de stufat).

Bunurile pe care trebuie să le cauți:
- carne proaspătă și sare. În disperarea creată, multă lume se va bate pe conserve. Tu bate-te pentru carnea proaspătă. Cu ceva sare o poți transforma într-o pastramă excelentă, care se va usca și te va ține multă vreme dacă o păstrezi întinsă pe frânghii.

- hamburgeri. Am mâncat cândva la KFC un sandvici care cred că era vechi de vreo trei luni. Nu m-a omorât, ceea ce m-a făcut să cred că, exceptând colesterolul și grăsimile, fast food-ul este inovensiv chiar și la câteva luni de la expirare.

- medicamente. Nu contează dacă ești bolnav sau nu. Fură cât mai multe medicamente. Le vei putea schimba apoi pentru favoruri sexuale… ăăă, scuze, pentru provizii!, pentru provizii voiam să spun.

Pasul numărul 2.1: Have fun!

Așa, să revenim la partea cu distracția.

Joacă-te cu focul!

Recunoaște. Ca orice ființă umană, ai o sămânță de piroman în tine. Așa că pune mâna pe butelia aia pe care ai păstrat-o, pune-i arzătorul de porc și du-te după și prăjește câțiva nenorociți. Încearcă cineva să intre la tine în casă? Deschide-le ușa brusc, astfel încât să îi iei prin surprindere, apoi dă-le foc. Țintește către față! Vezi o nedreptate în timpul bătăilor pe mâncare din hipermarket? Pune mâna pe arzător și dă-le foc provocatorilor! Vrei să te răzbuni pe cineva? Du-te la el și spune-i: “am venit să te ajut! Hai să fugim în pădure!”. El va spune: “trebuie mai întâi să o iau și pe iubita mea”. Tu vei spune că nu mai e timp, faceți câțiva pași și, când nu e atent, îl pârlești. Apoi te duci la iubita lui și îi spui: “Gagicul tău a fugit ca un laș. Am venit să te protejez.” Vei fi eroul ei.

Cu cât grupurile de inamici care îți vor viața și proviziile este mai mare, cu atât distracția este mai mare. Asta pentru că intervine arma supremă: cocktailul Molotov în sticle de colecție. Astfel, când inamicii urcă pe scări în grupuri mari, tot ce trebuie să faci este să arunci sticla incendiară și BUM! flăcări, țipete, disperare.

De ce sticle de colecție? Pentru că e fun să ai replici de genul: “Nu credeam că Pepsi îmi va salva vreodată viața”.

În rest, folosește-te doar de armele albe, căci armele de foc sunt greu de întreținut, iar gloanțele se termină la un moment dat. Nu te complica. Cuțitele și topoarele sunt de obicei de ajuns.

Pasul numărul 3: Imaginea e totul

În momentul în care nu mai există lege, lumea îi va asculta doar pe cei duri. Nu te simți suficient de dur? Nu-i nimic. Totul poate fi rezolvat cu câteva trucuri vestimentare cum ar fi:

- șiragul de urechi. Un frumos șirag de urechi umane poate ține la distanță un potențial atacator. Iar partea cu adevărat plăcută e că nici măcar nu va trebui să omori pentru acele urechi. În haosul creat vor fi atât de mulți morți la tot pasul încât vei putea găsi urechi extrem ușor.

- blana de câine comunitar. Indienii își puneau pe cap vulpi și lupi pentru a-și demonstra curajul. La fel vei putea și tu să îți demonstrezi duritatea punându-ți pe cap o blană de câine vagabond.

Acestea fiind spune, vă urez un an nou fericit!