În 2002, când a apărut Minority Report, aveam 14 ani. Cred că l-am văzut prima oară undeva prin 2003-2004, cel mai probabil la PRO TV. În ochii unui puști de 15-16 ani Minority Report este un film cool. Are trei telepați care prevăd crimele înainte să se întâmple, are un perete uriaș cu touchscreen, are urmăriri cu mașini care circulă pe șosele verticale, are elicoptere ciudate fără elice și are chiar și holograme. Steven Spielberg știe să bage astfel de elemente sclipicioase în filmele sale astfel încât să atragă publicul tânăr.
Mergând și mai departe în trecutul meu ilustru, trebuie să menționez că Steven Spielberg a fost idolul copilăriei mele. Dezvoltasem o obsesie pentru Jurassic Park, pe care îl aveam pe casetă și pe care îl vedeam aproape zilnic. Aproape că învățasem pe de rost toate scenele și colecționam cu sfințenie abțibildurile cu dinozauri pe care le găseam în gumele brenduite cu titlul filmului.
Go to hell, Steven Spielberg! You’ve ruined my childhood!
Unde eram? A, da, Minority Report.
Mi-a plăcut la nebunie Minority Report când l-am văzut acum vreo 8-9 ani. Ar fi putut avea asupra mea același efect pe care l-a avut și Jurassic Park, doar că, în acea perioadă eram în etapa mea microbisto-pseudo-intelectuală. Adică interesele mele erau concentrate îndeosebi în jurul fotbalului, dar puteam urmări cu plăcere și un SF bun. Ca maneliștii care ascultă muzică house.
Așa că am văzut Minority Report, dar nu i-am acorcat prea multă atenție în continuare, chiar dacă în tot acești ani a rămas undeva stocat în colțul minții mele (get out of my head, Spielberg!).
În ultimii ani am văzut de mai multe ori frânturi din Minority Report, însă până azi nu am avut niciodată răbdare să îl revăd de la cap la coadă.
Azi însă, în timp ce moțăiam pe canapea la amiază, o voce de undeva din interiorul capului meu mi-a șoptit: “Minority Report”. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta. Nimeni în cameră. “Minority Report”, zise din nou vocea, de data aceasta suficient de tare cât so o recunosc. “Mi-ai promis că mă lași în pace! Nu exiști!”, i-am zis. “Exist în imaginația ta”…
… hai că am glumit. Nu a fost nici o voce. Mi-am adus aminte de Minority Report după ce am găsit chipul lui Tom Cruise într-o felie de pâine, altături de chipul lui Buddha. Întotdeauna am crezut că voi găsi prima oară chipul lui Iisus în pâine, dar iată că nu s-a întâmplat așa.
Ok, de ajuns cu blasfemiile. Să revenim la Minority Report pe care l-am revăzut astăzi și care a schimbat complet percepția mea față de acest film.
În primul rând Minority Report nu este un film pe care să îl vezi la 15-16 ani. Nu că ar avea un conținut prea ridicat de sex și violență, dar tratează unele probleme de care nu îți prea pasă când ești adolescent. Cum ar fi principiile întregului sistem de prevenire a crimelor.
Crimele erau prevenite cu ajutoriul a trei precogi (un fel de telepați capabili să vadă viitorul) care erau ținuți de autorități într-un fel de cuvă. În cuva respectivă aveau toate substanțele nutritive de care aveau nevoie, însă erau tot timpul sedați și erau practic niște legume care nu făceau nimic altceva decât să prevadă crime.
DILEMĂ MORALĂ: Cât de corect este să transformi trei oameni în legume sedate pentru a elimina aproape complet criminalitatea? Ei bine filmul răspune oarecum la întrebarea asta până la final. Vă voi lăsa pe voi să vedeți care este răspunsul, deși pe mine nu a reușit să mă convingă. Pentru că nu există un răspuns corect. Dacă îi ții captivi pe clarvăzători salvezi sute de viitoare victime ale crimelor, însă în același timp încalci drepturile celor trei. Minority Report se bazează pe povestirea omonimă a lui Philip K. Dick.
Dick a fost un maestru al dilemelor morale.
Și totuși, în film vedem la un moment dat că sistemul de previziuni nu este perfect și că în unele cazuri există posibilitatea ca autorul viitoarei crime să renunțe la actul de a ucide, chiar dacă în mintea lui este decis să omoare. Însă, în același timp ni se spune că odată cu demararea programului pilot de previziuni, nimeni nu a mai fost ucis în Washington. A, deci sistemul funcționează, cu toate că există riscul ca unii oameni să fie închiși pe nedrept.
DILEMĂ MORALĂ: Ce faci cu un sistem de previzionare a crimelor care nu este perfect, care riscă să pună sub acuzare oameni nevinovați (dar cu intenții criminale), dar care își atinge în cele din urmă obiectivul? Sau, mai pe scurt, scopul scuză mijloacele? Cum mai poți aplica prezumția de nevinovăție într-un astfel de sistem? Ei bine, nu poți. La finalul filmului, din cauza acestor potențiale erori programul este închis.
Mi se pare că s-a renunțat prea ușor la el. În loc să renunțe la un program care și-a atins scopul final, ar fi putut schimba sistemul de pedepse pentru criminali.
Care era scopul programului? Acela de a eradica viitoarele crime. Însă, dacă e să ne luăm după film, scopul programului era mai degrabă arestarea viitorilor criminali. Ceea ce este complet greșit. Căci revenim iarăși la problema prezumției de nevinovăție.
Nu era mai corect ca viitorii criminali să nu fie pedepsiți, dar totuși viitoarele crime să fie oprite? Adică telepații cu capacități precognitive puteau să vadă cu exactitate când și unde urma să aibă loc viitoarea crimă. Ar fi fost mai simplu ca o echipă de polițiști să se ducă la victimă și să îi spună: “Doamnă, mâine, la ora trei, urma să fiți ucisă de către un vecin. Vă vom oferi protecție”. Apoi s-ar fi dus la viitorul criminal și i-ar fi spus:”Domnule, nu știm dacă sunteți conștient sau nu, dar mâine la ora trei ați fi încercat să o ucideți pe vecina dumneavoastră. Veniți cu noi, vă vom interoga, vă vom face un test psihiatric, vă vom ține la secție până poimâine și vă vom elibera.” Apoi, dacă ar fi încercat în continuare să o omoare, telepații ar fi simțit din nou și l-ar fi chemat din nou la secție pe criminal și ar fi putut să îi impună potențialului criminal un ordin de restricție, sau ceva de genul. În felul acesta victimele supraviețuiau, iar criminalii nu erau arestați pentru niște crime pe care nu le săvârșiseră încă.
Dar un astfel de sistem ar fi necesitat ceva mai multă muncă din partea polițiștilor. Probabil că ălora din Minority Report le era lene.
Toate ca toate, mi-a plăcut Minority Report. Este un film spielbergian în toată regula și, în același timp, poate fi considerat un SF inteligent, măcar pentru întrebările pe care le ridică, dar cărora nu ar fi trebuit să încerce să le răspundă. Până nu citesc povestirea lui Dick nu știu dacă să dau sau nu vina pe scenariștii filmului.
Postat in "You're all going to die down here..."
